Din seria what really grinds my gears voi menţiona astăzi cuvântul – de origine necunoscută, gen – băşcălie. De multe ori mă întreb dacă şi alţii au reuşit, cu un singur cuvânt, să omoare orice formă de spirit? I mean, nu cunosc eu extraordinar de multe limbi, cu toate acestea, până acum nu am dat de un cuvânt similar semantic cu acest hibrid odios care defineşte până la urmă poate cea mai joasă formă de semidoct posibil. Sub umbrela băşcăliei donc, se scaldă diferiţi indivizi, unii cu suficient talent cât să se scalde, să zicem, în altă parte, dar care pur şi simplu refuză să încerce măcar, nu să-şi depăşească condiţia ci să se ridice la nivelul aşteptărilor pe care lumea – care de altfel uneori îi cunoaşte – le are de la ei.
Am cunoscut cel puţin două exemple de indivizi talentaţi, care – exemplul meu preferat – puteau să scrie/să termine o universitate ş.cl., dar s-au rezumat la a face băşcălie – pentru că, vezi Doamne! lumea asta mică şi becisinică nu merită o fărâmă din potenţialul lor incontestabil de genii neînţelese.
Omul pus pe băşcălie e de obicei omul care nu mai ştie demult cam ce vrea de la viaţă, care a uitat şi cum arată o carte şi ce înseamnă un autor, sau care – extrema cealaltă – par contre – ştie toate cele sus-menţionate dar, dar, refuză să facă ceva serios, rezumându-se la a-şi bate joc de cei care încearcă, parce que ca c est cool! Ok… fie, dar dacă tot punem atât preţ pe băşcălie, de ce ne mai plângem atunci când ni se spune că suntem la modul sever underwaterly underprepared, incapabili să facem faţă unei competiţii reale în … well, în aproape orice domeniu, afară poate de cel al - surpriză! – băşcăliei – în care suntem peste noapte atât de incredibil de experţi încât nici că ne mai încăpem în piele.
Nu-mi place cuvântul ăsta din ţ motive, printre care se remarcă de departe – faptul că te leagă de mâini şi de picioare – cet a dire – că nu te lasă să te exprimi cum trebuie întotdeauna, pentru că nu tot ce ai de spus este cool, apoi, te înfige în două-trei stereotipuri şi imagini plafonate şi nu te mai lasă să ieşi din ele, până când devii una cu ele – biet basorelief al unui secol de veşnică tranziţie, iar last but not least, pentru că sună aiurea. Băşcălie – un fel de băşină reeditată, part my french. M-am săturat până în gât de această generaţie apatică, aceeaşi care nu mai iese odată din vâscoasa amorţeală a ignoranţei, aceeaşi care, deşi plină de bube şi ceva puroi de tipul flori de mucegai este mai catolică decât papa, mai moralistă decât lupul, şi mai ales, mai deşteaptă decât ăl mai deştept de-l cunoaştem noi (?!).
Ce-ar fi ca, în loc să împrumutaţi – zicând probabil că ardeţi etape, sau pur şi simplu că o ardeţi, i dont know – în loc să împrumutaţi zic, pseudo-prestanţa, şi nonşalanţa studiată a celor trecuţi prin viaţă, mai întâri să treceţi prin viaţă? Aceeaşi întrebare se aplică şi dacă înlocuiţi viaţă cu ştiinţă, cultură ş.a.m.d. Sunt de acord să vă las dreptul de-a vă plânge de-o lipsă acută de modele, pentru că în adevăr, astăzi, nu prea umblă geniile pământul, dar de aici şi până la o lipsă acută de ţel, chef de viaţă, ambiţie ş.cl. e cale lungă.
Aşa că gata cu băşcălia… pentru că în lume se întâmplă şi anume lucruri, şi voi vă râdeţi ca o babă ştirbă îmbrăcată din piaţa obor cu adidaşi de plastic puna şi trening de la mike, şi eventual o plasă de rafie în mâna stângă. Dă-o-ncolo de treabă, nimeni nu trece prin viaţă uşor ca un fluturaş, dar prea puţini ştiu să facă aşa cum facem noi, caz de asta. Ajunge, că vă tâmpiţi copiii!
