Le nouveau XXIe siècle :
Du siècle « américain » au retour des nations
Sapir, Jacques – Seuil, mars 2008
Lucrarea lui Sapir oferă o nouă cronologie a secolelor aşa-zis politice, aducând în prim-plan perioada 1991-2008, şi arătând cum, spre deosebire de secolul cronologic, cel politic se arată mult mai dinamic, metamorfozându-se puternic, şi înclinând balanţa, după finele Războiului Rece, înspre o hegemonie temerară a Statelor Unite, pentru a schimba din nou macazul, în 1997, odată cu criza economică mondială, către statele europene.
Este bine să precizăm un fapt omis adesea în analiza istoriei recente – şi anume că în realitate nu a existat niciodată o victorie a Statelor Unite asupra Uniunii Sovietice, dizolvarea acesteia din urmă fiind mai degrabă conjuncturală şi puternic legată de frământări interne. Cu toate acestea, o sumă de gânditori politici nu a ezitat în a atribui acest succes fortuit statului american, lăsând loc fenomenului pe care Sapir îl numeşte secol american – şi pe care îl putem traduce, după cum am arătat în primele rânduri, în perioada de timp din istoria recentă în care Statele Unite au deţinut rolul de stat hegemon pe scena politicii internaţionale.
Sapir arată cum, deşi au demarat în forţă exercitându-şi iniţial cu succes noul statut, Statele Unite s-au lovit destul de repede de probleme insolvabile aduse în prim-plan pe un palier de doctrina predispus unilaterală pe care au adoptat-o după Vietnam şi pe un alt palier, de atitudinea declarată de soft power, atitudine pusă destul de repede sub semnul întrebării, odată cu schimbarea macazului internaţional şi implicarea sensibilă în politica de peste ocean. Fără a critica încă din primele rânduri politica statului american, Sapir oferă întâi o analiză pertinentă a statutului economiei moderne, arătând că este bine să facem o diferenţiere strictă între piaţa de bunuri şi piaţa de salarii: Une economie capitaliste se caracterise par deux faits centraux: la marchandise et le salariat. La marchandise signifie que les producteurs sont fondamentalement separes des utilisateurs de leurs produits. C est cette separation qui implique le rapport marchand. L echange des produits ne repond desormais plus a des raisons symboliques et politiques, mais il devient une necessite fonctionelle a la perpetuation des societes. L existence de la marchandise – bien ou service qui n est produit que pour etre echange – transforme alors l economie en probleme de coordination et rend necessaires des institutions. (…)
Mais une economie capitaliste n est pas seulement caracterisee par l echange marchand. Elle l est aussi par la relation salariale, qui fait que le travail est engage non plus sous l autorite du travailleur lui-meme mais dans un processus de commandement hierarchique en contrepartie d un engagement de paiement, le salaire.
Autorul arată cum piaţa de bunuri – l economie marchande – este una nu tocmai stabilă datorită fluctuaţiei dintre cerere-ofertă, pe câtă vreme, par contre, în cazul relaţiei salariale, existenţa unei ierarhii şi a unei proceduri de lucru a căror finalitate este salariul, oferă greutatea acestui sistem, conferindu-i stabilitatea de care are nevoie. Cu toate acestea, dacă prima componentă a economiei capitaliste este supusă unei tensiuni puternice – datorită principiilor societăţii de consum, cea de-a doua începe la rându-i să simtă presiunea, dovedind o puternică interdependenţă. În alte cuvinte, consumatorul nu poate consuma decât în măsura capitalului acumulat, iar în momentul în care oferta îi întrece acest capital, o serie de mecanisme economice se pun în mişcare, ducând pe termen lung la destabilizarea economiei.
Principiul enunţat mai sus seamănă în mod surprinzător cu viziunea economică a unui gânditor de această dată de centru-dreapta, care atrăgea atenţia asupra pericolului societăţii de consum, încă din secolul trecut – Ludwig van Mises – ce observase la rându-i economia de tip sac fără fund practicată deja de Statele Unite, şi atrăgea atenţia asupra pericolelor ce se pot ivi în urma adoptării pe termen lung a unui astfel de sistem, oferind ca exemplu Germania, unde devaluarea monedei ca rezultat al hiperinflaţiei a cunoscut cote fără precedent în perioada 1919-1923.
Autorul foloseşte argumentul economiei capitaliste ca prim instrument de critică împotriva statului american. Cel de-al doilea argument adus în prim-plan, este cel al alternării principiilor de soft power şi hard power, pentru păstrarea hegemoniei. Sapir subliniază că, pentru a putea menţine calitatea de hegemon este poate mai înţelept să abordezi o metodă de tip soft power pentru a te impune, şi nicidecum cea de tipul hard power, datorită necesităţii de a păstra un consens între diferiţii actori şi diferitele interese prezente pe scena politică internaţională. În cazul Statelor Unite, el arată că atributul de tip soft power nu era nici pe departe suficient dezvoltat în momentul obţinerii hegemoniei, exemplificând prin incapacitatea acestora de a obţine un consens şi o alianţă pertinentă în cazul invaziei Irakului din 2003, spre deosebire de situaţia din 1991 când Desert Storm a primit adeziunea a 34 de naţiuni. Criticând incapacitatea SUA de a menţine influenţa internaţională prin apelul la coaliţii de interese, Sapir arată că acelaşi stat a încercat să se menţină făcând apel la forţa armată – hard power, şi, mai grav, la minciuna sfruntată a presupuselor ADM de pe teritoriul irakian. Toate aceste scurtături în procesul decizional au culminat cu criza economică din 1997, ce a marcat momentul destabilizării statutului de hegemon al statului american. Pentru Sapir, criza economică nu era decât o consecinţă logică a paradigmei consumeriste, la care se adaugă cheltuielile de război neaşteptat de mari faţă de estimările iniţiale (de menţionat aici paralela interesantă între intervenţia din Irak şi principiul Blitzkrieg-ului, comparat de Sapir cu principiul clasic al războiului total).
Privind numai critica adusă statului american, consider că autorul aduce în prim-plan o serie de argumente pertinente, ce merită luate în seamă în momentul în care se încearcă portretizarea statului american. Sunt însă mai puţin de acord cu opinia autorului, conform căruia locul lăsat liber de secolul american va fi preluat de Federaţia Rusă şi China, iar ideea de globalizarea va lăsa loc din nou ideii de stat naţiune. Direcţia în care merge astăzi procesul de globalizare nu pare să lase loc foarte mult statului-naţiune, mai ales dacă luăm în calcul principiul subsidiarităţii a cărui apariţie denotă un pas important către o mai strânsă colaborare între stat şi entitatea supra-statală. Sapir argumentează ideea de revenire la statul naţiune oferind exemplul coaliţiilor de interese, însă acest fenomen este propice nu numai sistemului de alianţe conjuncturale întâlnit în perioada de glorie a statului-naţiune, ci oricărui sistem care jonglează cu interese politice şi economice foarte însemnate.
Pentru a oferi o viziune globală asupra lucrării lui Sapir, şi pentru a rezuma cele spuse mai sus, consider demersul critic la adresa Statelor Unite suficient documentat şi interesant, dar nu pot fi de acord cu concluzia autorului, şi anume cu revenirea la statul-naţiune. În linii mari lectura acestei lucrări este necesară pentru a înţelege mersul prezent al politicii internaţionale, câtă vreme ţinem seama de sorgintea de stânga a autorului care la un moment dat pare că încearcă să se folosească de defectele şi eşecul american pentru a profeţi o revenire în forţă a modelului social-democrat şi a economiei de tip protecţionist.
