Citind aici câte ceva despre întâlnirea de gradul III a altora cu masculul de Bucureşti, şi amuzându-mă teribil în faţa paragrafului: Femeia singură la masă e privită adesea ca maimuţa fără banană. Ca şi când, vai săraca, a scăpat singură în oraş şi uite, s-a aşezat fix la masa asta in centrul oraşului, poate-poate o bagă cineva in seamă. – mi-am amintit de discuţia pe care am avut-o cu A. în august, înainte să plec, în timpul ieşirii la o bere lungă. Ea îmi povestea ultimele ei aventuri şi complicaţiile rezultate din ele şi îmi explica situaţia în care se află şi de ce are nevoie de un pic de ajutor, subliniind cum acest ajutor lipseşte sau întârzie grotesc de mult (precum trenurile pe rute Bucureşti-Constanţa şi retur), în condiţiile în care aşteptările erau poate mai ridicate dinspre partea well… masculină a ecuaţiei. Acum, dat fiind cazul particular, n-am să-l generalizez, pentru că există suficiente alte exemple pe care mă pot baza atunci când fac portretul individului despre care vorbim astăzi. În linii mari, tiparul ce-a primit calficativul de mascul de Bucureşti este tiparul bărbatului leneş, dar incredibil de plin de sine, care consideră că femeia s-a născut ca să-i facă lui pe plac, şi regretă sistemul oareşicum democratic şi de acord cu egalitatea sexelor din societatea lui, în favoarea unui sistem de tip islamic sau de tipul asiatic medieval şi pre-medieval (în cazurile fericite în care a auzit de ultimul pentru a-l putea regreta) în care femeia este supusă capriciilor bărbatului casei. Trecând peste dimensiunea sexistă a diatribei mele, şi ţinând să subliniez că nu adopt din start nici o poziţie preconcepută faţă de bărbaţi ci prefer să construiesc o imagine a acestora înainte de a le oferi o etichetă cu ştaif care să-mi aducă eventual page views-uri şi multă singurătate – voi explica în detaliu de ce urăsc acest tip de primată şi care sunt caracteristicile sale. În primul rând, în 70% din cazuri, individul este superficial, îngâmfat, netrecut prin nici măcar cel mai vag avatar cultural, însă convins că el s-a născut filosof. În al doilea rând, un astfel de individ este periculos – dacă nu din alt motiv, atunci din cel al probabilităţii ridicate de a lovi şi a face spume atunci când evidenţa lucrurilor nu pare să-i dea dreptate. În al treilea rând – individul este predispus către parvenitism – e acel individ care se îndatorează colosal la bancă pentru a-şi utila casa din chirpici cu plasmă şi maşină în bătătură (?!). Need I say more? Well, I need to say more – pentru că exemplul arătat mai sus constituie o majoritate uşor de reperat în mulţime, dar ce te faci cu ceilalţi? Cei care au citit o carte şi dau citate numai din aia, sau au citit mai multe dar au fost incapabili să sintetizeze? Sau ce te faci cu ceilalţi care – fiindcă nu e musai să fim toţi fani beletristică – au trecut printr-o facultate (Spiru spre exemplu) precum gâsca prin apă şi apoi au ieşit şi au aruncat cu noroi prin nepriceperea lor într-o generaţie întreagă care a muncit pe brânci, poate chiar în aceeaşi facultate (da, Spiru, aia cu problema la capitolul acreditare, şi în definitiv de ce nu? Ca să înveţi carte nu trebuie neapărat să scrie pe poartă Universitatea Bucureşti). Eu cred că ultimii sunt mai periculoşi decât primii – pentru că ultimii deţin patentul celebrului părerea mea care a ajuns să mă scoată din sărite atât de tare şi care nu face decât să deschidă drumul unei elucubraţii de min. 5 minute – 5 minute din viaţă pe care evident nu le primeşti înapoi – pe câte-o temă în care individul nu are: a. cel mai vag drept de expertiză, b. cele mai vagi cunoştinţe. Astfel de semi-docţi pseudo-autodidacţi mă termină cel mai tare. Mai ales când instrumentalizează puţinul pe care l-au învăţat pentru a-şi fabrica o spoială de cultură, de profesionalism, etc. sau pentru a adopta un rol social învăţat pe dinafară din te miri ce articol/film/carte – cel mai popular rol pe care-l ştiu şi pe care l-am întâlnit des în rândul acestor specimene fiind rolul de victimă – something happened, it was unbearable şi i-a terminat tot viitorul. Ok, ca va, dar de ce te plângi atât de asta, când se vede de la o poştă că evenimentul sumbru X care a dus la conjunctura Y care te-a lăsat pe tine ăăă Z, gen, fără pic de perspective – nu e de fapt atât de sumbru ci e numai un pretext menit să acopere lipsa ta de chef şi determinare, pretext pe care în mod tragic ai ajuns să-l crezi… trist.
Masculul zis de Bucureşti este cel care va excela într-un singur domeniu – şi anume acela al recordului dezamăgirilor pe care e capabil să le lase în urmă. Existenţa lui mi se pare marginală, mi se pare artificială – un rezultat al unei educaţii precare, şi al unui exacerbat spirit gregar. Mai trist decât faptul că el există propriu-zis nu găsesc decât faptul că există femei care-l tolerează. Iar acele biete fiinţe nu le pot considera decât o veşnică re-editare a clasicei Gervaise Macquart. A mon avis, omul de lângă tine trebuie să fie omul pe care să poţi conta – şi spun asta în condiţiile în care poate prea adesea am jucat rolul lui Thomas, the little engine that could (vezi About, pentru detalii), remorcând micuţele vagoane ce conţineau relaţii eşuate încă dinainte de a începe. Nu am nimic împotriva imaginii clasic masculină de putere, siguranţă, etc. – ba chiar, şi probabil veţi râde – găsesc un oarecare confort în versurile strofei a doua din riders on the storm – dar tind să cred că există o condiţie care se impune pentru ca un bărbat să dobândească respectul unei femei – şi anume – trebuie să-l merite. I mean, hold on, femeia te-ajută, e acolo pentru tine – vezi veşnicul I ll stand by you pentru tiparul victimei – şi când totul se termină – pentru că în cazurile fericite coşmarul se mai şi termină – and things are wrapped up – tot ea a ieşit în minus pe la momentul în care realizează cât valorezi – nu ştiu în care logică sau cutumă sau tradiţie situaţia de mai sus te face demn de respect. Şi un ultim lucru mic – respectul în mare se primeşte în momentul în care se oferă.
