N-are sens să vă povestesc primul drum, pentru că nu mi-l amintesc decât vag – 2 ore jumătate de privire înţepenită întru necunoscut şi apoi câteva zile de panică.
Mai interesant este cel de-al doilea în care… cu lecţia învăţată de la primul, am plecat cu o carte după mine – Eugene Ionesco – Rhinoceros – şi am citit-o pe nerăsuflate, aproape de două ori, numai ca să nu privesc prin hublou şi să nu îmi amintesc cam cât de sus, şi anume, mă aflu.
Şi cum citeam eu ca un copil cuminte, am apucat să văd cu coada ochiului, şi să aud diverse – prilej de observaţie de tipul Caragiale în cafenea adunând subiecte. Prima chestie interesantă a fost entuziasmul de care dădea dovadă puştiul de la două scaune depărtare, un ţânc de cca. 4 ani max. care tot trăgea de mâneca tatălui – Tati, tati, nu mai plecăm odată?? – spre deosebire de mine, ce ofeream portretul copilului speriat şi invidios ce trage cu ochiul ditr-un colţ la alţii mai curajoşi şi-şi muşcă buzele de ciudă – ţâncul era absolut încântat de perspectiva decolării, şi a ţinut-o numai într-un Woowww!!! UUUUUuuuuu!!! până a adormit.
Cealaltă chestie absolut simpatică a fost conversaţia din spatele meu – unde un tip – român – explica într-o quasi-franceză (ceva în genul francezei mele, dar hey, învăţ), unui coleg de serviciu pe care-l ademenise cumva cu un concediu în România – cum sistemul administrativ belgian este extraordinar de încet – ce-i drept nu este foarte rapid, regardless… nici cel din România nu e el foarte de lăudat so… nu înţeleg de ce se plângea de o chestie pe care well… o găseşte din plin şi acasă.
Apoi, bombonica de pe tort a fost puştiul de lângă mine – pe care l-am estimat roughly around 20 years, şi care, văzând că citesc o carte în franceză a concluzionat că most certainly, trebuie să fiu belgiancă, nu româncă – lăsând la o parte autorul român pe care-l citeam – şi după ce a ajuns el la această concluzie fabuloasă s-a comportat în felul fâstâcit şi stângaci care mă termină de râs de fiecare dată când îl regăsesc la (puţinii) români pe care îi ştiu pe aici. În primul rând, s-a adunat tot pe scaun acolo, cu genunchii la gură, să nu cumva să-mi ia spaţiul de respirat or smth, şi privea numai colţul cărţii cu coada ochiului, ca să nu cred eu că are ceva cu mine. Apoi a venit momentul fatal în care stewardezele – de altfel pretty hot – au început să se perinde cu snack-uri, şi invariabil, amicului meu necunoscut, i s-a făcut foame. Şi atunci, cu vocea tremurândă a cerut şi el ”un chips şi-o cola” şi apoi se chinuia să le mănânce/bea în aşa fel încât să nu scoată dacă se poate nici un sunet. Well… that s one difficult task, pentru că chipşii ăştia au un fel de-a fi destul de zgomotos, şi protestează când îi spargi între dinţi (cumva ca seminţele de floarea-soarelui, dar parcă puţin mai altfel), aşa că totul a mers bine şi frumos până la momentul magic când a vrut să deschidă cutiuţa de pringles … şi să te ţii – că făcea zgomot! Se uita cu coada ochiului la mine, dezlipea un pic folia… apoi se oprea şi privea cam un minut prin hublou… apoi encore une fois la meme procedure…cu grijă, mai dezlipea un milimetru… începusem să mă plictisesc tot aşteptând momentul magic în care cutia va ceda în cele din urmă … încă speram că momentul acela va surveni fie înainte să îmbătrânesc, fie – măcar – înainte de aterizare. După lupte seculare ce-au durat mai bine de zece minute a reuşit performanţa de-a deschide cutia. Apoi a luat un chips, cu vârful celor două degete – the proverbial opposable thumb, şi ăla cu care îi arăţi p-ăia de vrei să-i vadă lumea – a scos chip-ul, a tras cu ochiul la mine – eu imperturbabilă cu nasul în carte, deşi mă încerca râsul, dar pe de altă parte, cartea mea în franceză putea să fie amuzantă, nu?! şi chiar era, mais c est une autre chose. Donc, amicul meu ridică chips-ul şi-l priveşte preţ de o miime de secundă în aer – realizând probabil că – Oi Vei! – e crocant!.. apoi îl duce la gură, mai aruncă privirea furişă în jur, şi puf! chips-ul dispare… dar apoi… apoi nimic… Aştept preţ de câteva secunde cu sufletul la gură – păi bine-bine, şi apoi?!! – mă uit de astă-dată eu cu coada ochiului – mă … s-a înnecat? Nu se înnecase, dar – surpriză! molfăia chips-ul… ca să nu facă zgomot… m-a pufnit un râs teribil – am uitat şi de avion, şi de starea funestă pe care-o aveam (we re all gonna die!! you just dont see it yet!!) şi de tot – m-am afundat în paginile cărţuliei ca să nu-l crispez săracul încă şi mai tare… iar apoi m-am întrebat, mai în glumă mai în serios, de ce Dumnezeu suntem cu toţii aşa crispaţi când ne lovim de străini – adică am văzut tot felul de scene sci-fi, cu amestecat zahărul în cafea cu linguriţa la 90 de grade fix, ca nu cumva să atingă marginile cănii never ever, că e mare ruşine! Sau balet cu furculiţa pe lângă peşte sau crab, încercând să convingem animalele fripte să se dezoseze… şi nu pot să înţeleg toate aceste… chestii… gesturi… care te fac să arăţi un pic cam special, şi unde mai pui că rişti să pui şi co-mesenii într-o situaţie la fel de crispată – pentru că de… crisparea asta are dezavantajul de-a fi contagioasă.
I mean… pot înţelege diferenţe culturale, educaţie slavică/reminiscenţe ale unui stil manierat renascentist – adică de dinainte de comunism, când am înţeles că nu prea conta dacă-ţi băgai sau nu mâinile în farfurie pentru că şi anume creveţii se mănâncă oricum cu mâna (vorbesc de masa cetăţenilor şi de felul în care mâncau în familie) – dar nu pot înţelege această stare artificială de suspendat între maniere în care deja dacă vezi două furculiţe în stânga ta la restaurant te trec fiori reci pe şira spinării – people! be natural for crying out loud!! că pe bune impresia care se naşte e oricare alta decât aceea că debordaţi de bune maniere, bun-simţ sau alte asemenea … bune lucruri. Lumea, şi pe bună dreptate, începe să se întrebe dacă furculiţa … sau mustăciosul de la Pringles… şi-au croit vreodată drum prin România, şi până la urmă… nu mai ştii ce să răspunzi, pentru că atenţia ţi-era concentrată în … sau mai corect pe lângă farfurie. Poate că sunt eu absurdă… dar astfel de comportamente mă fac să mă simt uneasy… pentru că well, nu ştii cum să abordezi o persoană ce se teme că nu faci decât să te holbezi în farfuria ei, sau eventual să-i numeri dinţii şi să vezi dacă nu cumva – oroare! - are ceva între ei!
What happened to being natural and why are we so incredibly keen on killing any form of spontaneity that most of us naturally poses?
Later edit: ştiu de ce! Din cauza bunicilor. Eram în cafenea mai devreme, la cafeaua ”de dimineaţă” şi la masa de lângă era o copilă adorabilă şi blondă împreună cu bunica. Au comandat o îngheţată, şi acolo a început totul să devină supra-realist – ”trage îngheţata mai în farfurie, să nu curgă pe masă. Nu mânca aşa ci altfel… dacă mănânci aşa produci greaţă (?!) şi lumea o să creadă că eşti prost-crescută (?!?)” – wow… i mean… wow… era o copilă aşa de dulce – şi deja bilingvă! which is so cool, eu la vârsta ei ştiam bună-dimineaţa, bună-ziua şi bună-seara în limba engleză… de ce s-o chinui cu manierele altui secol? chiar nu mânca precum Miss Piggy…
