Sa destramam iluzia vorace a disperarii

Cand, intr-o seara ordinara de mijloc de saptamana, in care soarele atarna anemic pe cer agatat de-un fir de ata ce risca sa se rupa, ne trezim din nou singuri in fata fiintei noastre. Atunci e poate bine sa innabusim fiorul anxietatii ce ne da tarcoale.
Pentru cei a caror soarta, dintr-un motiv sau altul, s-a scindat de realitatea cunoscuta, pentru cei care se intreaba zilnic cum sa umple golul interior ce le consuma maruntaiele – exista poate numai o singura solutie – Trairea.
A trai practic, a trai concret, a trai in ciuda vidului, pare singura forma unanim acceptata de vindecare. Atunci cand lumea noua schioapata si intarzie sa aduca implinirile sperate, singura solutie pentru a infrange dezamagirea pare cautarea – cautarea activa si reala a sinelui, a valorilor proprii, a fericirilor proprii, dar mai ales a limitelor proprii.
Cautarea inseamna traire – un suflu nou, un suflu autentic, intr-o existenta banala. Rolul acestei cautarii nu pare a fi insa cel evident – al gasirii – ci mai degraba unul mai subtil, al intreprinderii in sine – telul este deci infasurat in jurul lui “a cauta”, iar descoperirile ce apar pe parcurs nu sunt decat bonusuri intrinseci ale demersului intreprins.
Cu alte cuvinte – nu caut iubirea pentru a o impartasi, insa ma bucur daca o pot impartasi la un moment dat, nu caut deci, un om pentru a-i cere ceva anume, ci eventual numai pentru a-i oferi ocazia de a ma insoti in calatorie.